Foamea dupa comuniune

Traim probabil din mai multe puncte de vedere, in cea mai complexa si dificila perioada a istoriei bisericii. Ultimul secol a fost martor al unor serii de schimbari majore de paradigma in modul in care oamenii privesc biserica si implicarea lor in viata si activitatea acesteia. In prezent, tot mai multi oameni cu care discut despre biserica, in special tineri, au sentimentul acut ca ceva nu este in regula sau ca ceva lipseste. Probabil lucrul cel mai des invocat este lipsa de autenticitate sau sinceritate. Foarte multi sunt dezgustati de fatarnicie, falsitate si de obsesia bolnavicioasa a imaginii publice. Intr-un secol al imaginii acest lucru nu trebuie sa ne surprinda, insa de la biserica este normal sa avem asteptari diferite fata de parlament sau guvern. Cu toate acestea, bisericile noastre par a semana tot mai mult cu scena politica: dispute aprinse, egoism, intoleranta, certuri, manevre, manipulare, alegeri, vot, putere si, nu in ultimul rind, imagine. Se cheltuiesc bani grei in politica pentru „pachetul de imagine” si se pare ca aceasta obsesie a pus stapinire din ce in ce mai mult pe bisericile noastre, eliminind orice urma de sinceritate sau autenticitate.

Daca il intrebam pe orice tinar ce calitate apreciaza intr-un om, majoritatea vor raspunde ca apreciaza sinceritatea. In contextul luptelor pentru putere, sinceritatea va reprezenta intotdeauna un dezavantaj. Astfel, oriunde exista o lupta pentru putere, exista si obsesia imaginii, obsesie care face imposibila prezenta sinceritatii. Un politician sincer este, cel mai probabil, un politician fara viitor, mai ales intr-un context in care minciuna a fost ridicata la rang de arta. Nu ne asteptam sa gasim sinceritate printre politicieni – ar putea sa fie chiar caraghios... Biserica insa trebuie sa fie un mediu complet diferit. Daca in lume trebuie sa ne ferim mereu si sa ne pazim imaginea, biserica trebuie sa fie locul in care sa regasim sinceritatea, siguranta, compasiunea si intelegerea. Din pacate insa, rareori gasim aceste lucruri in biserica si de aceea tinerii se simt tot mai instrainati in biserici, fara a-si da seama de multe ori ce anume le creaza acest sentiment neplacut. In loc sa se deschida fata de biserica, ei se inchid. Lupta pentru putere si lipsa sinceritatii sunt insa doar doua dintre probleme si ele reprezinta de fapt efecte, mai degraba decit cauze.

Problema este mult mai adinca si mai complicata decit poate parea la prima vedere. Multi si-au dat seama de lipsa sinceritatii si au incercat sa creeze cadre de libera expresie si de comuniune sub forma grupurilor mici, reusind de multe ori sa atenueze acest sentiment. Cu toatea acestea, sentimentul persista la nivelul intregii biserici, mai ales acolo unde coexista mai multe generatii, cu modurile lor diferite de gindire. Impartirea bisericii pe grupuri mici poate sa creeze cadre de intimitate si de sinceritate, insa de multe ori ele devin mici eclesiole in care obsesia imaginii este doar putin atenuata. Astfel, tinerii sunt surprinsi ca aceasta forma de organizare nu a rezolvat intru totul problema. Este mult de spus in ce priveste organizarea si conducerea grupurilor mici si de multe ori lipsa de intelepciune si pricepere a liderilor sau chiar lipsa liderilor fac ca aceste grupuri sa esueze in tentativa lor de a crea cadre de intimitate si comuniune. Dupa cum spuneam mai sus, problema este mult mai complexa si nu poate fi rezolvata prin simple artificii organizationale. Oricit de geniala ar fi organizarea unei biserici, problema majora va fi intotdeauna mentalitatea oamenilor – modul lor de gindire.

Rolul bisericii

Problema, dupa parerea mea, este modul in care privim biserica si rolul ei in viata crestina. Totul porneste de la rolul bisericii in mintuire, atunci cind ne confruntam cu intrebari de genul: „Este biserica esentiala pentru mintuire?”, „Exista mintuire in afara bisericii?”, „Pot fi mintuit daca nu merg la nici o biserica, desi cred in Isus?”. Multi evanghelici vor fi tentati sa raspunda foarte repede la aceste intrebari, spunind ca mintuirea este prin credinta, deci mersul la biserica nu reprezinta o „conditie” a mintuirii. Desi acest lucru este adevarat intr-o oarecare masura, cu totii avem o stringere de inima atunci cind auzim aceasta afirmatie. Mi se pare rezonabil sa ne intrebam ce rost mai are sa mergem la biserica daca suntem mintuiti doar prin credinta in Domnul Isus. Pentru crestinii primelor secole, o astfel de intrebare ar fi fost complet nepotrivita, din simplul motiv ca pentru ei mintuirea si viata eclesiala erau de nedespartit si aveau un puternic caracter comunitar. Aceste intrebari au aparut in contextul individualismului salbatic din perioada moderna, individualism care a afectat in mod dramatic crestinismul – vezi expresia „Eu si Dumnezeu formam majoritatea”. Ciprian al Cartaginei, unul din sfintii parinti ai bisericii din secolul al III-lea a spus ca „cel care nu are biserica drept mama, nu-L are nici pe Dumnezeu ca Tata”. Un sfint contemporan spunea ca acceptarea lui Isus si respingerea bisericii suna cam asa: „Pe Tine, Isuse, te plac, dar de mireasa Ta nu-mi place deloc”.

O privire atenta asupra spiritualitatii noastre probabil ca va evidentia imediat un puternic caracter individualist. Rareori discutam despre conceptele de comunitate, de prietenie, de reciprocitate, iar atunci cind o facem, ajungem tot la aspecte individuale – si anume la propria noastra crestere spirituala. Biserica actuala, de orice denominatie, sufera in primul rind de o lipsa acuta a teologiei comuniunii, iar cei care au parte de ortodoxie (gr. credinta dreapta) in acest domeniu, nu au parte de ortopraxie (gr. practica dreapta). Biserica ortodoxa, spre exemplu, are o teologie fascinanta a comunitatii, dar aceasta rareori se regaseste in practica.

Acest individualism se manifesta chiar si in modul in care abordam evanghelizarea si apologetica. Editurile crestine produc tot mai multe tractate evanghelistice, carti care prezinta metode de prezentare a evangheliei si de apologetica. Din acest punct de vedere nu ne putem plinge. Biserica pare a fi din ce in ce mai prezenta pe piata publicistica si totusi ea este din ce in ce mai invizibila si mai retrasa din comunitatea in care este plasata. Oricine poate acum citi despre mintuire, credinta si biserica, dar este parca tot mai dificil sa vada o comunitate crestina in actiune. Si nu ma refer aici la „mersul la biserica”, adica la serviciile publice ale bisericii, ci la marturia crestina de fiecare zi. Un alt parinte al bisericii din primele secole spunea ca paginii erau atrasi de crestinism atunci cind ii vedeau pe crestini cum se raporteaza unii la altii si la cei din jurul lor. Iata o biserica implinitoare a cuvintelor lui Isus: „prin aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii pentru altii” (Ioan 13:35).

Deruta tinerilor

Iata de unde porneste problema: tinerii nostri vad una la biserica si alta acasa ori in afara slujbelor. Aceasta se intimpla in mare masura din cauza unei teologii derizorii cu privire la conceptul de comunitate crestina. Pentru majoritatea oamenilor biserica este „ceea ce se intimpla duminica si miercurea seara”, iar de vreme ce mintuirea este o chestiune individuala si ne priveste pe fiecare, ne putem permite sa nu avem nici un fel de relatii unii cu altii sau, in cele mai bune cazuri, sa avem relatii superficiale. De aceea putem discuta cu nonsalanta despre „purtarea sarcinilor unii altora” si sa nu avem nici o idee despre ce inseamna aceasta in practica. De aceea putem discuta despre „partasie” (adica despre comuniune) si in acelasi timp sa fim complet insensibili la durerea fratelui ori a surorii noastre.

Dintre toti membrii bisericii, tinerii sunt cei care resimt in modul cel mai dramatic aceasta ruptura intre teorie si practica. Generatiile de peste 35 de ani, formate in epoca rationalismului modern, se multumesc cu predici frumoase si cuvintari spilcuite, insa generatia post-moderna nu mai gusta credinta definita in termeni pur intelectuali. Tinerii sunt infometati dupa o comuniune reala, dupa o credinta practica, dupa relatii autentice. Ei simt mai acut decit ceilalti durerea provocata de dualismul spirit-materie, in parte pentru ca au auzit predicile, au facut studiile biblice, au mers in taberele crestine, dar nu au vazut familii armonioase, oameni care sa se ajute intre ei fara interese ascunse, pastori care isi dau viata pentru turma, oameni fascinati de frumusetea lui Dumnezeu si de minunea comuniunii crestine. Ei au auzit cuvintari care pareau biblice, dar plecau de la premise lumesti, individualiste, rationaliste, politic corecte si complet rupte de realitatea cotidiana. Au auzit toata viata lor predici din seria „ar trebuie sa...” si foarte putine din seria „cum sa...”, dupa cum spunea un pastor american. Tinerii nostri nu se mai extaziaza la discursuri inflacarate, ei vor sa vada aceasta proclamare traita si celebrata in comunitate, acolo unde Dumnezeu a si intentionat sa ia forma si sa se dezvolte.

Foamea dupa comuniunea crestina reala este tot mai acuta, tot mai prezenta printre tineri. Problema este ce anume vom face pentru a implini aceasta foame? Vom ridica din umeri si vom ignora problema ori vom actiona intr-un fel sau altul?

Inapoi la comunitate

Generatia intre 18 si 35 ani incepe sa-si dea seama tot mai mult ca individualismul distruge lumea si cauta din ce in ce mai mult o identitate in cadrul unui grup. Mai mult ca oricind, oamenii isi dau seama ca egoismul ii distruge si ca au nevoie de ceilalti. Pentru multi necrestini aceasta nevoie de comuniune este ceva complet nou fata de generatiile anterioare. Ei au renuntat sa mai creada cu optimism in ratiune si in stiinta si au un interes tot mai crescut fata de spiritualitate. Au vazut ca ratiunea nu ofera solutii si stiinta mai mult a creat probleme decit le-a rezolvat – vezi poluarea si degradarea creatiei. Tinerii din zilele noastre au o deschidere fara precedent fata de spiritualitate si cauta cu disperare o comunitate in care sa se integreze. Ar fi o tragedie fara margini ca biserica crestina, care are la baza cea mai frumoasa idee despre comunitate, sa-si piarda vremea in lupte interne si in rabufniri ale egoismului in loc sa se intoarca la ceea ce a fost odata – grupuri sau comunitati de oameni care Il iubeau pe Mintuitorul si care se iubeau unii pe altii in mod practic, in lucrurile mici ale vietii, lucruri care conteaza enorm de mult si care stau la baza celor mari.

O intoarcere a bisericii la comuniunea traita de biserica primelor secole inainte de institutionalizarea constantiniana, o intoarcere la relatiile de suport reciproc si de asumare a responabilitatii fata de ceilalti si o renuntare la egocentrismul modern nu doar va aduce inapoi pe tinerii nostri in biserici, ci va atrage mari multimi de oameni insetati si infometati dupa iubirea lui Cristos intrupata in iubirea dintre membrii comunitatilor crestine. Daca iubirea crestina este vizibila doar duminica si miercurea, ea va esua in a-L arata pe Cristos omenirii. Mai mult ca niciodata avem nevoie de o intrupare a iubirii lui Cristos in iubirea dintre noi, ucenicii Lui. De cele mai multe ori, dupa cum ne-a promis Domnul nostru, iubirea reala dintre noi ii va atrage pe oameni mai mult decit mii de tractate si campanii evanghelistice.

Pe buna dreptate voi fi intrebat ce propun, din punct de vedere practic. In primul rind, problema este atit de mare, incit am un sentiment profund al micimii mele. Probabil ca singura solutie reala la aceasta problema este pierderea vietii. Aceasta problema nu o vom rezolva atita vreme cit tinem atit de mult la viata noastra. Pina la urma, va trebui sa renuntam la autoprotectie, la protejarea imaginii de sine, pentru a-I permite in sfirsit Domnului Isus sa ne ia apararea.

Textul cheie aici este „cine isi pastra viata o va pierde si cine isi va pierde viata pentru Mine, o va cistiga” (Matei 10:39). Va trebui sa riscam a fi raniti si sa invatam din nou sa avem incredere unii in altii, sa pastram confidentialitatea confesiunii, sa nu ne mai gindim tot timpul numai si numai la noi insine, ci sa ne ignoram din cind in cind propriile nevoi, indeajuns de mult pentru a avea timp sa ne incurajam unii pe altii, sa ne ajutam unii pe altii si sa ne cerem iertare unii de la altii. Va fi foarte greu, pentru ca ne-am obisnuit sa traim in individualism. Poate ca multi au renuntat sa mai spere ca aceste lucruri vor fi prezente in biserica. Insa cred ca speranta noastra este in aceasta noua generatie de tineri. Noi, tinerii, avem sansa unica de a reimprospata bisericile cu un nou simt al responsabilitatii reciproce. Noi tinerii avem sansa de a construi noi comunitati crestine care nu concep viata crestina in separare de fratii si surorile noastre. Fiind mereu constienti de tendintele individualiste si prin inspiratia Mingiietorului cred ca vom reusi sa folosim din nou termenii de „frate” si „sora” in sensul lor real, personal si intim si nu doar ca banale formule de politete.